Ziua Sfintei Cruci la mănăstirea Saharna

6:25, Суббота, 27 Сентябрь, 2014

Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare ortodoxă închinată Sfintei Cruci, fiind trecută în rândul praznicilor împărăteşti. Ea se prăznuieşte în fiecare an la 14 septembrie (s.v.).

Această sărbătoare aminteşte de două evenimente din istoria lemnului Sfintei Cruci şi anume: 1. Descoperirea între anii 326-335, la stăruinţa Sf. Elena, mama împăratului Constantin cel Mare a Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.

La 14 septembrie 335 a avut loc sfinţirea monumentalei biserici a Sf. Mormânt, zidită de Constantin cel Mare, şi tot în această zi Patriarhul Macarie al Ierusalimului, a înălţat crucea în faţa mulţimilor de credincioşi, care s-au perindat prin faţa ei, atingând-o şi cinstind-o cu toată sfinţenia. Arătarea Sfintei Cruci se făcea, după aceea de două ori pe an, şi anume: la 14 septembrie ( s.v.) şi în Vinerea Patimilor.

2. Al doilea eveniment pe care ni-L aminteşte praznicul Înălţării este aducerea Sfintei Cruci, luată de către regele Chosroes, al Perşilor, la 614, şi aşezarea din nou în biserica Sf. Mormânt, de către împăratul Heraclius, la 629.

În 14 septembrie, patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălţat-o din nou, spre vedere şi cinstire, în faţa credincioşilor.

Acest praznic al Sf. Cruci ne oferă şi nouă un bun prilej de a putea vedea, constata marele rol pe care-l are Crucea în viaţa noastră, a lumii.

Crucea, instrument de tortură şi semn de ocară, datorită răufăcătorilor care erau răstigniţi pe ea, se sfinţeşte prin sângele Mântuitorului Hristos, vărsat pe ea pentru mântuirea noastră, devenind nu numai un semn al biruinţei ci o forţă purtătoare de viaţă adevărată, pavază creştinilor.

Crucea este specificul şi postamentul credinţei noastre ortodoxe. Fără cruce nu este nici creştinism, nici Biserică şi nici mântuire. Crucea şi Iisus. Prin El s-a distrus moartea, s-a dezlegat pactul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea ni s-a dat puterea să nu ne temem nici chiar de moarte, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea primară, s-au deschis porţile raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu, ne-am făcut fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu (Mat. 5,45; Rom 8, 17; II Cor. 7, 3).

Şi dacă ne-a răscumpărat prin cele ce a pătimit suferind răstignirea, însuşi obiectul de pedeapsă, crucea, a devenit altar sfânt şi semn al închinării noastre.

Pentru noi Isus s-a jertfit pe Sine, jertfind trupul Său, puterea Sa, frumuseţea, demnitatea şi însăşi Viaţa Sa picătură cu picătură, până şi sfinţenia Sa, îngăduind să fie batjocorit cu ruşinea cea mai grozavă, cu moartea pe cruce între tâlhari, aşa cum spune Sf. Evanghelie: “cu cei fără de lege s-a socotit” (Marcu 15, 28; Isaia 2, 22).

Evlavia creştină cinsteşte neîncetat acest semn al izbăvirii noastre. De la anul al 33-lea al erei creştine, de când s-a petrecut acest mare eveniment din istoria mântuirii noastre, până azi şi până la sfârşitul veacurilor, credincioşii de pretutindeni s-au închinat şi se vor închina lui Isus Hristos. Lui închină gândurile, rugăciunile şi cererile lor, făcându-şi semnul Sfintei Cruci, cerându-I ajutorul, sprijinul şi mântuirea.

“Crucea lui Hristos” a devenit de la început şi până la sfârşit – iubirea lui Dumnezeu fără margini -, prin care se înfăptuieşte începutul unei noi legături de viaţă între Dumnezeu şi om. Fapt care face pe Sf. Apostol Pavel să spună: În adevăr “cuvântul cruce pentru cei ce pier e nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Cuvântul cruce are trei înţelesuri: 1. Înţeles duhovnicesc, spiritual; înţelegem prin Cruce patimile şi moartea Mântuitorului Hristos. În acest sens Crucea este deci, puterea biruitoare, pentru că Hristos a biruit moartea desfiinţând-o prin moarte, eliberând astfel viaţa de moarte.

Pentru înţelegerea acestei însuşiri a Crucii, Biserica ne oferă comparaţia dintre lemnul Crucii şi lemnul (pomul) din paradis, prin care omenirea a căzut.

Pomul din paradis, prin fructele sale, l-a ademenit pe Adam, devenind pierzătorul lui. Natura biruieşte spiritul care cade din afirmarea puterii sau a libertăţii lui.

Lemnul Crucii devine izbăvitor, pentru că Hristos primeşte jertfa Sa pe el. Aici se restabileşte puterea pierdută a spiritului în faţa naturii ademenitoare. Biruinţa aceasta nu se face fără efort, suferinţă şi jertfă. Dar şi fructul Crucii este contrar celui al pomului din paradis, el fiind puterea de înfrânare şi de răbdare. Cine gustă din fructul crucii va învinge orice ispită, amăgire pe care i-o poate oferi natura, lumea prin fructele ei.

Înfrânarea şi răbdarea ne vor feri de robia pornirilor trupeşti.

Iată puterea, ajutorul şi pavăza oferită creştinismului de puterea crucii.

2. Al doilea înţeles al cuvântului cruce este cel material, adică acela de cruce făcută din lemn sau alte materiale.

Creştinii sunt departe de a vedea în Sfânta cruce numai materialul din care este făcută; cu toate că şi acest semn al crucii primeşte putere şi se sfinţeşte prin puterea crucii (jertfa lui Hristos).

3. Al treilea înţeles al cuvântului cruce este acela, că fiecare din noi avem o cruce care reprezintă viaţa noastră cu bucuriile şi suferinţele ei.
Trebuie să simţim şi să trăim cum ea reîmprospătează sufletul nostru cu Stăpânul vieţii noastre şi cu el deodată datoria noastră de a purta şi noi fiecare crucea sa, crucea suferinţelor sale.

Şi câţi dintre noi nu purtăm crucea lipsurilor, a suferinţelor, a calomniei şi a neputinţelor de tot felul, crucea nemulţumirii de noi înşine.
Ce grea este crucea când o porţi fără nădejde, fără Hristos! Alături de Isus, crucea, oricât de grea ţi s-ar părea, e suportată mai uşor.

Semnul Sf. Cruci a intrat profund, zi de zi, în viaţa credincioşilor, marcându-le existenţa spirituală. Ea este pecetea sub a cărui pavăză creştinul intră de la “naşterea sa în Hristos”, prin Botez şi se menţine până la trecerea în lumea cealaltă, pecetluindu-i-se mormântul.

Când pruncul este adus la botez, preotul îl întâmpină la intrare în biserică, însemnându-l cu semnul Crucii, la frunte, gură şi piept, pentru ca puterea acestui semn sfânt să pecetluiască aceste mădulare, alungând puterea celui rău.

Împărtăşirea pruncului, în cadrul botezului cu harurile dumnezeieşti, înnoitoare prin ungerea lui cu Sf. Mir, se face tot sub semnul Crucii, arătându-se prin aceasta apartenenţa celui botezat şi miruit la trupul mistic al lui Hristos, Sfânta Biserică.

Dezlegarea păcatelor la mărturisire se face prin punerea mâinilor pe capul penitentului şi însemnarea lui cu semnul Crucii.
Împărtăşirea oricărei binefaceri în cadrul Sf. Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii.

Punerea inelelor de logodnă şi a cununiilor în cadrul Tainei Cununiei, se face după ce preotul a făcut semnul Crucii de trei ori, pe faţa mirilor.
Ungerea cu untdelemn la Sf. Maslu, sfinţirea apei la agheasmă şi stropirea cu ea, se face tot în Chipul Crucii.

Prin acest semn se comunică harurile Sf. Duh, se alungă orice putere demonică sau ispită a celui rău, din viaţa credincioşilor.
Crucea îl străjuieşte pe creştin la capul mormântului şi tot ea este cea care pecetluieşte groapa. Iată, puterea ocrotitoare a Sf. Cruci.

Semnul Sfintei Cruci este cea mai simplă rugăciune, care însoţeşte alte rugăciuni. Atunci când creştinul se închină cere ajutor de la Dumnezeu, fiind încredinţat că acest semn al biruinţei, sfinţit prin jertfa lui Hristos, îşi va revărsa puterea ocrotitoare şi asupra lui.

Prin Sf. Cruce se preamăreşte Dumnezeu şi I se aduce mulţumire. Ba mai mult, prin acest semn, noi ne dăruim lui Dumnezeu, plinind astfel cea mai aleasă rugăciune.

Pun pecetea Treimii, prin cele trei degete, pe fruntea mea, sălaşul minţii şi o încredinţez lui Dumnezeu. Astfel, ea va fi ferită de săgeţile vicleanului. Îmi pecetluiesc apoi inima, sălaşul sentimentului, al iubirii, pe care o îndrept tot spre creator.

Dăruiesc apoi lui Dumnezeu şi puterile mele trupeşti, simbolizate prin umeri, atunci când însemn şi pe ei cu pecetea Crucii. Căci prin semnul Sf. Cruci ni se dau harurile Sf. Duh, se alungă orice putere demonică sau ispită a celui rău din viaţa credinciosului. De la această mare minune a răstignirii Domnului pe cruce, ea a devenit “păzitoare a toată lumea, frumuseţea Bisericii, întărirea credincioşilor, lauda îngerilor şi rana diavolilor”.

De aceea, să fim atenţi, astăzi mai mult ca oricând, întrucât crucea a avut duşmanii ei şi parcă astăzi se înmulţesc – să o cinstim din inimă, să ne închinăm ei, să o iubim şi să o apărăm cu toată credinţa şi viaţa noastră.

Nu putem cunoaşte un imn mai frumos închinat Sf. Cruci decât al Sf. Ioan Gură de Aur care zice: “Crucea este nădejdea creştinilor, învierea morţilor, călăuza celor deznădăjduiţi, cârja de sprijin a celor ologi, mângâierea celor săraci, frâul celor bogaţi, pierzania celor mândri, pedeapsa făcătorilor de rele, biruinţa asupra diavolului, învăţătura celor tineri, susţinerea celor lipsiţi, cârmaciul corăbierilor, nădejdea naufragiaţilor, zidul de apărare al luptătorilor. Crucea este părintele celor orfani, apărătoarea fecioarelor, sfătuitoarea iubitorilor de dreptate, liniştea celor întristaţi, apărătoarea celor mici şi slabi, înţelepciunea bărbaţilor, ultimul gând al bătrânilor, lumina ce luminează în întuneric, măreţia şi strălucirea conducătorilor credincioşi, libertatea robilor, slava muncilor, doctorul celor bolnavi, pâinea celor flămânzi, izvor a toată înţelepciunea şi acoperământ celor goi”.

Dacă în toate timpurile, Sf. Cruce a avut o putere aşa de mare, dacă crucea este păzitoarea creştinilor, dacă Sf. Cruce este ocrotitoarea neamului nostru, azi mai mult ca oricând avem nevoie de ajutorul Sf. Cruci.

Să ne facem semnul Sf. Cruci, la începutul şi la sfârşitul lucrului nostru, la masă, la culcare şi la sculare. Să obişnuim copiii noştri să facă Sf. Cruce în toate împrejurările vieţii şi drept răsplată Domnul Isus Cel ce a pătimit pe ea va înălţa inimile lor din orice întuneric şi rătăcire.

Îngenunchind în faţa ei, cu adâncă evlavie, să ne rugăm ca Domnul Isus să ne învrednicească cu crucea sa pe fiecare; să facem loc cât mai curat şi cât mai de cinste Sf. Cruci şi Celui răstignit pe dânsa în cămara inimii noastre. Să ne rugăm şi noi astăzi, către Cel de Sus şi să-I cerem, ca şi cei din Cetatea Sfântă acum o mie şapte sute de ani: “Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, şi zicem către dânsa: “slavă ei, pentru dragostea Ta”. Amin.

Sursa: http://www.predici.cnet.ro/


În sus