Credința pentru mine e totul.

2:43, Среда, 25 Апрель, 2018

Trecuse o toamnă, o iarnă și o primăvară. Călugărul Vasilisc încă se acomoda cu funcția de profesor de religie în gimnaziul din satul Saharna Nouă, raionul Rezina. La început elevii l-au primit cu rezervă. Îl percepeau ca pe un „căpcăun fioros” cu barba deasă și caftan negru. Dar tânărul călugăr a reușit să-i cucerească cu diverse metode interactive. La nicio lecție nu se despărțea de laptop, proiector și fișe colorate.

Mai trecuse o toamnă, o iarnă și o primăvară. Călugărul Vasilisc se acomodase perfect în noua postură. Tehnologiile moderne le mânuia cu o măiestrie de invidiat, așa că unii colegi au început să apeleze la el după ajutor. Iar lecțiile de religie erau așteptate de elevi deja cu nerăbdare. „Azi nu facem religia?!” îl tachinau învățăceii, deși își cunoșteau prea bine orarul.

Mai trecuse o jumătate de toamnă. Călugărul Vasilisc se pomenește cu o nouă ofertă – să predea și limba română. Vestea îi picase ca un trăsnet. El, profesor de română? Nu, asta e cu neputință. Deși are studii filologice, deși scrie poezii, deși iubește lectura, deși s-a visat dascăl, propunerea directoarei gimnaziului i s-a părut deplasată. Să predea religia e una, dar limba română e cu totul altceva. Nu!
.

* * *

Un zbârnâit răgușit mătură elevii de pe coridoarele late ale gimnaziului din Saharna Nouă. Cei măricei mai zăbovesc câteva clipe, aruncându-și ocheade parfumate cu amor. Cei mici, ca niște adevărați războinici – plini de praf, transpirați și ciufuliți -, își stăpânesc cu greu chiotele de luptă și pășesc în clase cu capetele plecate.

Călugărul Vasilisc traversează în grabă curtea interioară plină cu unelte și materiale de construcții. E îmbrăcat în pantaloni și pulover albaștri, cu părul până la umeri ascuns sub o căciulă neagră. Intră în clădirea văruită care găzduiește câteva clase arhitecturate de o parte și alta a unui coridor îngust. Într-una dintre încăperi, luminată obscur de câteva becuri, elevii dintr-a IX-a îl așteaptă să înceapă lecția de română.

Conectează proiectorul la laptop, distribuie pe mesele mârcede mai multe dicționare voluminoase, apoi se proptește în mijlocul clasei, frământându-și mâinile. Îi scrutează pe elevi timp de câteva secunde și, cu elan în voce, dă startul lecției: „Bună ziua, dragi elevi. Azi avem tema dragostei. Mai exact, lecția se va axa pe o analiză comparativă dintre poezia ‘Lacul’ de Mihai Eminescu, pe care recent am trecut-o, și ‘Până târziu, așteptând o fată’ de Nichita Stănescu.”

Pornește un asalt de idei despre „dragoste”. Elevii turuie ca țăcănitul unei mașini de cusut: „familie”, „încredere”, „copii”, „înțelegere”, „armonie”, „respect”. În hora termenilor se ițește miop și „creștinism”. Călugărul râde cu subînțeles, dezgolindu-și dantura albă. „Lăsăm religia pentru lecția a șasea.”

Înarmat cu cretă, așteaptă încordat noi cuvinte pe care să le transpună pe tablă. Brusc se îndreaptă cu privirea spre elevul care a generat ultima asociere. „Oricum, am să notez și ‘creștinism’ la termenul ‘dragoste’. Bravo, Adrian. Bravo tuturor. Bravo, aveți idei foarte bune. Mândru de voi.”

La un moment dat, cam stânjenită și sugrumată, din ultimele bănci răsună expresia „dragoste fizică”. „Fiindcă în poezia ‘Lacul’ avem versurile: ‘Ea din trestii să răsară / Şi să-mi cadă lin pe piept’,” argumentează elevul legătura.

Călugărul se repede la tablă să noteze ideea, dar liniștea din clasă îl face să-și dea seama că are în față o situație delicată. Se întoarce spre învățăceii care-l fixează cu privirea și, printre hohote de râs, le spune: „Foarte bine. Bravo! Imediat scriu și acest cuvânt.” Toți zâmbesc. Toți au obrajii ca niște bujori.

În recital urmează poezia „Lacul”. Profesorul le promite discipolilor că, dacă vor fi activi, atunci la finalul orei va ploua cu note bune. Galina, o brunetă slăbuță cu ochelari, recită versurile impecabil și devine una dintre pretendenții la nota maximă, lasă călugărul să se înțeleagă. Ca reacție, mai răsar câteva mâini nesigure.

Apoi profesorul își suflecă mânicile puloverului. E momentul lui să intre în scenă și să-l declame pe Stănescu – „Până târziu, așteptând o fată”. Emoționat, întâi își mângâie barba deasă, după care își trece degetele prin părul negru ca tăciunele, dat cu mult gel și aruncat peste cap.

„Apa bate-n șteampuri malurile nopţii,
risipind ovale fumurii şi reci.”

Primele versuri răsună stingher. Următoarele sunt strecurate printre poticneli, de parcă ar citi-o pentru prima dată. Călugărul râde de propriile greșeli, molipsindu-i și pe elevi. Mai citește două rânduri și iar se poticnește. Își cere scuze, trage aer în piept și continuă.

La ultima strofă, ca de final, se mai poticnește o dată. Cu mină jovială, le zâmbește larg elevilor și le face cu ochiul: „Vă rog să fiți mai buni decât mine.”

Restul lecției gravitează în jurul poeziei. Profesorul își pune discipolii să lucreze în grupe a câte patru, apoi a câte doi, apoi individual. Le mai distribuie fișe colorate, le mai cere să consulte dicționarul și să treacă în caiete cuvintele necunoscute din poezie. Le mai cere să completeze tabele.

Și de fiecare răspuns se bucură ca un copil, indiferent de veridicitatea acestuia. Pe fiecare elev îl încurajează cu „Bravo!” sau „Îți mulțumesc!”, deși uneori aceștia încă nici nu au început să vorbească.

Pe Ghenadie, un elev înalt și slăbuț ce stă mai tot timpul cu nasul în carte, îl tot țese în războiul întrebărilor. L-a mirosit încă de la început că nu are chef de ore așa că intenționat îl implică la fiecare exercițiu. „Poftim, dle Ghenadie. Vă rog să vă expuneți pe marginea itemului.” Iritat, elevul mârâie ceva pe sub nas. Călugărul se preface că nu aude și-l roagă să repete.

Tânărul e lăsat în pace pentru câteva minute. Crede că a scăpat deja din ghearele profesorului, când peste clasă răsună din nou: „Dle Ghenadie, mi se pare că v-am văzut cu mâna ridicată. Vă rog să răspundeți.”

Pe cei care vor să-i țină companie lui Ghenadie îi tot resuscitează cu: „Hai-hai-hai, așa-așa-așa.” … „Vezi ce frumos argumentezi și tu te rușinezi să explici.”

Când vine timpul temei pentru acasă, ridică mâinile în aer ca un dirijor și le explică ce au de făcut: „Data viitoare vă aștept în dințișori cu o listă de poezii despre dragoste din creația lui Eminescu și Stănescu.”

Își încleștează degetele sub barbă și-și privește discipolii cu duioșie. „Vă mulțumesc pentru oră”. Apoi se întoarce către Ghenadie și, râzând, adaugă: „Pentru răspunsurile și prestația ta de azi, diseară bat 10 mătănii în chilie”. Toți pufnesc în râs. Până și Ghenadie scoate un zâmbet lățos.

Odată lecția încheiată, directoarea gimnaziului, care a asistat în clasă, s-a apropiat de profesor și doar l-a admonestat blajin: „Vezi, părinte, dar tu te temeai să predai româna.”
.

* * *

Fără să știe, Tamara Peru, directoarea Gimnaziului Saharna Nouă, l-a ademenit pe călugărul Vasilisc pe un tărâm de care acesta, de fapt, fugise în tinerețe. „În august 2014 ne-am ciocnit tangențial la o petrecere cu părintele și mi-a plăcut mult modul său de gândire. E foarte înțelept. […] I-am propus să vină să lucreze în calitate de profesor de religie. Lecțiile sunt opționale. […] E o binecuvântare că-l avem în corpul profesoral al gimnaziului”, îl complimentează acum directoarea.

Călugărul a dat tot ce-i mai bun din el. Fiecare lecție o prezenta în Power Point, de se mirau toți colegii de capacitățile sale. Nu dormea nopțile, numai să reușească să capteze atenția elevilor. „Mă străduiam mult ca să nu-i pierd și să le trezesc interesul față de obiectul meu. Iar rezultatele le-am cules când copiii mă opreau pe coridor să mă întrebe dacă nu putem face religia adăugător”, povestește călugărul Vasilisc, cu numele mirean de Vasile Donică.

Orele sale începuse să fie curtate tot mai des și de directoare, fapt care îl punea în gardă pe monah. „O cam îndesise cu asistatul și, într-o bună zi, i-am zis: ‘Doamna Tamara, de ce veniți atâta la lecțiile mele? Nu fac față, așa-i?’ Ea îmi spunea că vine să se învețe. Totodată, o ajutam și la clarificarea anumitor acte, procese legate de management. Stăteam mult după ore”, își amintește călugărul.

Abilitățile sale manageriale l-au propulsat în următorul an de studii în funcția de director adjunct. „Nimeni nu dorea această funcție. E multă muncă și prost remunerată. M-am gândit la el, fiindcă cunoștea deja lucrul. Colegii îl ascultau și îl stimau. Știa multe, mai ales lucrul cu calculatorul. Dar îmi era frică, pe de altă parte, dacă nu fac un păcat scoțând călugărul din mănăstire?! Nu-l smintesc, cum zic ei, dacă-l scot în lume?! Ei și-au ales calea prin rugăciune”, își destăinuie Tamara Peru fostele temeri.

Totuși dorința de-a avea un locțiitor era mult prea mare, așa că directoarea a pus în aplicare un plan. Pentru început a obținut acceptul lui Vasilisc, apoi i-a făcut o vizită starețului Mănăstirii Saharna.

„M-am dus și i-am zis că am nevoie de călugărul Vasilisc în acest post de director adjunct. […] Nu a fost împotrivă. Apoi m-am gândit că trebuie să legalizez acest lucru, pentru că era totuși mâna dreaptă a starețului și […] avea multe treburi la mănăstire. Peste câteva zile l-am vizitat din nou [pe stareț] și i-am zis: ‘La mine nu mai rabdă situația. Eu de mâine îl iau pe părinte la școală. Vă las acest demers oficial’,” rebobinează Tamara Peru cronologia „achiziției”.

Însă mai avea de obținut și blagoslovirea Direcției raionale de învățământ. Vroia să se asigure că nimeni nu îi va reproșa faptul că a adus un călugăr într-un post administrativ. „Șefa de direcție nu știa ce să-mi zică. Mi-a replicat că: ‘Să nu fie prea religioasă școala, să o ducem în altă extremitate. Vedeți acum cu egalitatea asta de gen, să nu deranjăm alte curente religioase’.”

Era derutată. Între timp, la niște cursuri de formare continuă s-a intersectat cu un reprezentant al Ministerului Educației. „Am întrebat dacă ar fi un impediment ca un călugăr să fie șef adjunct într-un gimnaziu. La care doamna îmi zice: ‘Dar dacă un parlamentar e gay, asta e ceva rău? De ce un călugăr nu ar fi bine să fie în școală? Se acceptă.’ Eh, mi-au crescut aripi”, zice și acum emoționată directoarea.

După ce a preluat oficial ștafeta de șef-adjunct, călugărul Vasilisc s-a implicat în mai multe activități extrașcolare: a călătorit cu elevii pe la mănăstirile din Moldova, a organizat în localitate un seminar despre viziunea creștină asupra păstrării familiei, iar de Crăciun a adunat o ceată de colindători care să le vestească bătrânilor singuratici Nașterea Domnului.

Însă noile atribuții implică și situații mai puțin ortodoxe. „Ca manager, mai ridici vocea, mai sunt și certuri, și mă duc acasă (la Mănăstire) și mă rog: ‘-Doamne, nu sminti lumea prin comportamentul meu’. Adică mă tem ca prin comportamentul meu să nu le fac dezgust față de biserică, să nu se întoarcă de la Dumnezeu și să zică: ‘-Ei, lasă că îi știu eu pe popii ăștia și pe biserica asta.’ Și eu foarte mult mă strădui pentru imaginea bisericii și a preoților.”

În schimb lecția de religie o mânuia cu și mai multă dibăcie, fapt pentru care s-a ales cu gradul didactic doi. Mai auzea reproșuri din partea unor părinți cărora nu le prea plăceau când copiii săi veneau acasă și îi probozeau că merg prea rar la biserică, dar cu timpul spiritele s-au liniștit.

Așa a venit și vacanța din toamna lui 2016, când Gimnaziul Saharna Nouă s-a pomenit fără profesor de limbă română.

În regim de urgență, Tamara Peru a apelat la colegii din Rezina, a încercat să-i ademenească pe profesorii pensionari… Ioc. Nimeni nu vroia. „Nu știam ce să fac. Vacanța se termina, orele începeau, examenele băteau la ușă și noi așa și nu găseam profesor de română”, relatează directoarea.

Atunci gândurile i s-au oprit iarăși la călugărul Vasilisc. L-a abordat. Negativ. Între cei doi s-a pornit o luptă acerbă. Niciunul nu voia să cedeze. „L-am rugat foarte mult, dar foarte mult, să ia numai clasa a VIII-a și a IX-a, fiindcă la celelalte clase de gimnaziu am pus două învățătoare. Nespecialiste, dar le-am rugat să salveze situația. L-am convins foarte greu. Are obligațiuni la mănăstire, are și funcția de șef adjunct – unde necesită mult lucru, și, pe deasupra, mai predă și religia. Era o situație complicată”, explică Peru.

Tânărul monah a preluat sarcina de profesor de română pe fundalul crizei de cadre didactice cu care Republica Moldova se confruntă de ani buni. Cel puțin în acel an de învățământ 2016-2017, din necesarul de 76 de specialiști de română, doar 9 au venit să predea, potrivit datelor Ministerului Educației, Culturii și Cercetării. În anul curent e aceeași situație – doar 6 din necesarul de 116.

Pentru călugărul Vasilisc predarea limbii române a fost și încă continuă să fie o adevărată provocare. „Nu știu dacă îmi reușește. Multe chestii nici azi nu le cunosc bine. Mai am mult de lucru. Acum sunt al doilea [an de când predau] și mă simt mai încrezut, dar anul trecut nu dormeam nopțile, foarte mult cercetam. Plus că manualele astea de limbă română sunt așa de aiurea formulate. Dacă mă întâlnesc cu autoarea am să-i zic: ‘Tu îți dai seama ce manual ai făcut?’ Nu te ajută deloc. […] Sunt formulate niște sarcini tâmpite că, dacă le dai copiilor, nu mai ai rezultate”, se confesează profesorul.
.

*  *  *

Mai mult sau mai puțin conștient, călugărul Vasilisc a pendulat toată viața între religie și limba română. Iar o lucrare de pe vremea școlii i-a devenit profetică. „Țin minte ca azi. Eram la română și aveam de scris o compunere despre ce vrei să devii în viitor. Am înșirat pe foaie: Visez să devin preot, dar o să mă fac profesor.”

Acum are vârsta lui Iisus și trei decenii de când se tot află printre sfinți, miros de tămâie și sfârâit de lumânări. Să fi avut vreo trei ani când bunicuțele Duța și Filușca din satul său natal, Zahoreni, raionul Orhei, l-au inițiat în tainele credinței. Îl luau de mânuță și nu pierdeau nicio slujbă la biserică.

„Îmi spunea să repet după cor, să-mi fac cruce, să învăț rugăciuni. După ce am învățat a scrie, transcriam într-un caiet, din chirilică în latină, rugăciuni. Cartea o împrumutam de la mâca Filușca.”

La școală era perceput ca un ciudat, așa că se alese cu două porecle: Domn’ Profesor și Popa.

Popa – „deoarece eram cel mai fanat de religie dintre prietenii mei. Îmi plăcea să las tot lucrul și sâmbătă seara sau în ajun de vreo sărbătoare mă duceam la vecernie. Mămica îmi striga: ‘Iar te-ai chitit și te duci’. Eu îi răspundeam: ‘Mămică, e păcat să oprești copiii de la biserică’.”

Domn’ Profesor – fiindcă era pasionat de limba română și de lectură. Îndeosebi de cea fantastică. „Omul-amfibie” sau „Planeta Maimuțelor” le-a devorat pe imaș în timp ce păștea vacile sau curcile, deși mai erau și momente „când seara, ai mei dormeau, aprindeam căndiluța și citeam pe lejancă.”

Cărțile le împrumuta de la profesoara de română, Ecaterina Josan. Actualul monah s-a îndrăgostit cu timpul nu doar de biblioteca vastă a pedagogului său, ci și de metodele ei de predare.

„Lecțiile dumneaei erau foarte interesante și diferite de celelalte. Pe atunci nu se foloseau metode moderne de predare, dar ea le intuia. Poate și din această cauză am îndrăgit disciplina. Aveam o bucată de ardezie după casă și pe dânsa scriai ușor cu creta. Furam cretă de la școală și făceam lecțiile. Singur. Îmi închipuiau că am o clasă de elevi. De asta și am ales să merg la Colegiul Pedagogic din Orhei după nouă clase.”

Ecaterina Josan a rămas uimită când învățăcelul său i-a anunțat decizia. N-a rezistat și l-a avertizat că meseria de profesor e ca și cea de actor – dedesubturile sunt diferite de aparențe.

Peste ani, Josan își laudă fostul discipol. „Era un copil curios, credincios și blând. Se deosebea de băieți, nu prea făcea tovărășie cu ei, mai mult pe lângă fete. Am observat la lecțiile mele interesul față de română. Dacă nu putea ceva, mă întreba cum trebuie de rezolvat acest exercițiu.”

Anume în perioada colegiului tânărul a început a pendula serios între educație și credință. Moartea tatălui său, în primul an de studii, l-a debusolat total. Deși spune că nu au fost foarte apropiați, decesul părintelui i-a pustiit sufletul. Nu-și mai dorea nimic și era pe punctul să abandoneze colegiul. În cele din urmă diriginta a reușit să-l readucă pe calea educației.

Drumul credinței prinde tot mai mult teren după ce absolvește Facultatea de Filologie, cu frecvență redusă, la Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chișinău. Se simțea singur, neîncrezător în forțele proprii și fără cineva care să-l susțină. Mama nu era o opțiune. „Și-a luat concubin la un an de la moartea lui tăticu și asta m-a depărtat de ea.”

„Vroiam să mor. Aveam o stare că nu o să reușesc nimic în viață. Nici nu știam pe ce drum să o apuc. Salariul unui tânăr profesor era mizer. În plus, abia atunci realizasem că e dificil unui bărbat să se afirme în pedagogie. Cu ce să întreții o familie? Am mai discutat cu fostele mele profesoare și mi-au zis să fug din acest domeniu. Mai ales că începuse o reformare continuă și incertă a sistemului educațional.”

Cel care l-a scos din starea de amorțeală a fost părintele Irinarh de la Mănăstirea Saharna. Se știau demult, fiindcă proaspătul absolvent frecventa regulat lăcașul de cult. „A văzut starea în care eram. Mi-a propus să vin la mănăstire pe vreo două luni, să-l mai ajut și să mă restabilesc moral. După, voi decide ce fac mai departe.”

Astfel, cele două luni s-au transformat în ani. Mai întâi a fost un an chileinicul părintelui Irinarh. „Un fel de slugă în chilie. Am călcat caftane, veșminte. După asta, un an am făcut ascultare la porci, la găini. Între timp frecventam și biserica mănăstirii”.

După ascultarea la animale, explicată de călugăr ca o perioadă de probă pentru viitorii monahi, a fost ridicat la rangul de rasofor – „când ești pe jumătate călugăr”. Iar șapte luni mai târziu s-a și călugărit.

„Pentru cei care înțeleg, călugăria e chemare de la Dumnezeu. Nu regret niciodată că am mers pe această cale. De câțiva ani am devenit și preot – țin slujbe, fac liturghii. La mănăstire slujesc în fiecare duminică câte trei preoți și eu permanent mă strădui să fiu cel de-al treilea, pentru că am nevoie de legătura cu Dumnezeu. Asta îmi dă putere.”

După lecția de română, tânărul monah are două ferestre, așa că se retrage în cabinetul său – o odăiță mică aranjată cu propria pricepere. Când l-a luat în primire „era încă cu perdele sânite”. Mai are probleme cu cinci șoricei care s-au oploșit în dulap, în rest e mulțumit de ce-a ieșit.

Se așează la masă și își revizuiește materialul didactic. S-a pregătit de lecții până la patru dimineața, „dar acum îl aprofundez.” Când soneria anunță începutul recreației, profesorul se ridică. Mai e și dirigintele clasei a VI-a. „Mă duc să-i mai verific, că amuș se taie, se bat.”

Copiii se bucură când îl văd, dar el îi cercetează atent. După, își rotește ochii prin auditoriu să se asigure că totul e în deplină ordine. „Ia îndreptați, măi, fața ceea de masă”, aruncă monahul când dă cu ochii de ultima bancă din rândul din mijloc. Văzând că nimeni nu se avântă să-i dea ascultare, o aranjează singur.

Elevii sunt nerăbdători să-i povestească diverse ghidușii, împărtășindu-i pe alocuri și unele idei. Îi ascultă cu luare aminte pe fiecare în parte, dându-le sfaturi. La despărțire îi roagă: „Vă rog eu mult, mențineți liniștea și nu vă destrăbălați”. Apoi adaugă mai mult ca pentru sine: „Au să răstoarne școala!”

Revenit în cabinetul său, se gârbovește din nou în fața laptopului. Mai intervine pe ici-colo în planul lecției, mai scoate câteva fișe la printer, dă jos de pe rafturi șase Biblii voluminoase. Le-a cumpărat din propriul salariu și le-a donat școlii. „Mă simt mai bine la religie decât la română. Dar după lecția de azi am început să mă îndrăgostesc și de română.”

Soneria anunță și ultima recreație a zilei. Călugărul prinde câțiva elevi din clasa sa și îi roagă să-l ajute să care Bibliile și proiectorul. În drum spre blocul vecin, acolo unde cu două lecții în urmă a predat româna, unul dintre discipoli i se laudă că a ajuns cu lectura la capitolul 13 din Evanghelia după Ioan. „Ești foarte bravo!” îl miluiește dirigintele.

Pentru lecția de suflet monahul și-a îmbrăcat caftanul. Elevii clasei a IX-a îl așteaptă în aceeași componență. Religia decurge mai degajat decât română. Cu aceleași metode interactive, cu același umor dezarmant, călugărul Vasilisc dirijează o incursiune de 45 de minute în lumea Postului.

Deși vizibil obosiți, elevii sunt la fel de activi. Chiar și Ghenadie s-a implicat. „Foarte bine azi! Oare de asta plouă afară?” nu rezistă profesorul să remarce. Îi atenționează pe câțiva osteniți că la această disciplină nu pune note. Răspunsurile tuturor le ambalează frumos în niște cercuri pe tablă.

Rugăciunea „Tatăl Nostru” răsună în cor peste clasă și lecția i-a sfârșit. Le mulțumește că au fost atât de inspirați și că au știut să-și argumente părerile. Elevii, la rândul lor, îi mulțumesc și ei.

Disciplinele sale sunt dintre cele mai așteptate, fiindcă „e ușor să faci ore cu el, explică de multe ori pe un loc, dacă nu înțelegi, și e glumeț”, îl apreciază Ana. La început tânăra l-a perceput ca pe un om sever cu fața dură, dar acum se consideră prieteni.

Vorbe susținute și de colegul său, Stanislav, care anume la lecțiile monahului înțelege cel mai bine temele. „Profesorul este deschis. Îmi plac lecțiile lui. Explică foarte bine. Cu fosta profesoară nu mă înțelegeam. Aveam 5 și 6. Dar la preot m-am apucat de învățat și am obținut 8.”

Obosit și transpirat, după lecția de religie călugărul Vasilisc atacă îndatoririle administrative, timp în care ronțăie două mere și un pumn de miez de nucă. Dă gata mai multe rapoarte și câteva planuri didactice și, pe la 16.00 se pregătește de plecare. Mai are o oră până la slujba de seară, tocmai cât „reușesc să mă schimb și să mănânc.”

Își ia rămas bun de la colegi și coboară grăbit spre ceea ce de câțiva ani el numește „acasă”. Distanța dintre gimnaziu și Mănăstirea Saharna e doi kilometri de deal dimineața și doi kilometri de vale după amiază.

Pe la 20.00 revine în chilie de la slujbă și se avântă peste teza de master – „Întemeierea Bisericii Ortodoxe din Moldova”. A ales să facă masterat în teologie la sugestia ÎPS Vladimir. Când a fost hirotonisit, Vlădica a întrebat ce studii are. „Starețul a spus că am colegiu pedagogic, facultate de filologie. M-a lăudat, într-un fel. Dar el a menționat că trebuie să am studii teologice.”

Lucrul asupra tezei îl combină cu telefoane date directoarei. Și-a adus aminte că trebuie să întocmească planul de activități extracurriculare pentru luna următoare. La deja controversatele slujbe de joi noaptea, când au loc exorcizări în masă, participă doar arareori. Nu-i prea face plăcere ce vede acolo.

Pe la miezul nopții, în ușa chiliei îi bate muza. Chinurile creației îl țin treaz până spre dimineață, când decide să meargă la somn. Nu înainte de a publica cea de-a 30 poezie pe pagina sa de Facebook. Recunoaște că e fanul lui Bacovia, Eminescu, Stănescu și Păunescu. Poeți cărora anterior nu le prea atrăgea atenție. „Mă maturizez”, constată călugărul ca pentru sine.

După ce s-a stabilit definitiv la mănăstire, niciodată nu i-a trecut prin cap că va îmbrățișa totuși și meseria de profesor. Cu toate acestea, vede lăcașul de cult ca o parte indispensabilă a viitorului său, chiar dacă în combinație strânsă cu educația.

„Retras, dar nu știu dacă o să pot, fiindcă am intrat în gustul de a fi în mijlocul oamenilor. Pe lângă pedagogie sunt foarte multe momente în care eu mă manifest ca misionar, ca propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Credința pentru mine e tot.”

Sursa www.oamenisikilometri.md


În sus